snowdrop

În Martie ne reamintim cine suntem

Acum 30 de ani pe vremea asta, îi dădeam cadoul lu’ mama-mare,  aveam mâinile transpirate și mi se zvârcoleau emoțiile in stomac ca boabele într-o râșniță de măcinat veche.  Țineam în mâini CEL MAI FRUMOS CADOU din UNIVERS.

Cadoul era un pic mai mare decât o carte de vizită, compus dintr-un placaj cu o gravură pe margini și cu o imagine lipită pe deasupra.  Când m-a întrebat educatoarea ce imagine vreau să punem – ca notă personală – m-am blocat. Să iei o decizie la vârsta aia, nu e ușor (6 ani), așa că am intrat într-o perioadă caracterizată de întrebări și turmentări îndelungate. Într-un final am răzbit!

Am ales o poză cu un buchețel de ghiocei, pentru că mi se păreau superbi și pentru că știam că-i plac atât de mult. Singurul meu regret a fost că nu am găsit o imagine cu ghiocei bogați (care îi plăceau și mai mult) – ca s-o dau pe spate cu totul! Asta e, am acceptat situația și-am început lucrul manual – operațiunea lipitul. Am lipit acolo, strâmb-nestrâmb și puteam să-mi bag banii la cec (expresia pe care o foloseam foarte des la vârsta aia) că este într-adevăr un cadou deosebit. Un fel de opera de artă, un fel de tablou, un fel de Cel Mai Frumos Cadou din Univers.

Să vă zic de emoțiile mele sau de plânsul ei când i-am dat cadoul? Obiectiv vorbind, cadoul era un surogat de tablou, o încercare artistică eșuată: placajul era de proastă calitate și imaginea cu ghiocei nu-l ajuta prea mult, astfel ar fi putut să ia detașat premiul 1 la categoria kitsch.

De asemenea surpriza, numai surpriză nu putea fi – pentru că doar ea îmi dăduse banii pentru el, la cererea educatoarei. Dar până la urmă în unele cazuri, lucrurile obiective sunt ca mâncărurile sănătoase, fără sare și piper.  

Obiectiv, mama-mare a mea nu făcuse nici 8 clase și nu nu era nici vreun Moromete în variantă feminină, iar pentru omenire nu a lăsat nimic remarcabil. Subiectiv, sau la nivel personal, obiectele și sentimentele au o altă poveste.

La 6 ani, toate lucrurile par mari și importante; la vârstă aia o iubeam pe mama-mare ca pe o instanță supremă, ca pe un cunoscător al Universului, ca pe ceva simplu care îmi cuprindea toată ființa. În poza cu ghioceii ăia îmi pusesem inima. Și ea știa asta. În lumea mea ea deschidea toate ferestrele către lume, ea mă invăța zeci dacă nu sute de poezii, ea îmi încălzea în pumni apa rece înainte să mă spele pe față, ea-mi prindea două funde mari în păr să fiu frumoasă ca o floricică.  Ea avea TOATE răspunsurile pentru mine; dădea dovadă de inteligență și tact cu fiecare ‘de ce?’ pe care inevitabil îl aduceam în față.

– Auzi mama-mare, problemă: mama și Irina au împreuna 35 ani. Știind că mama are de 6 ori vârsta Irinei, să se afle câți ani au fiecare. Câți ani au Irina și mama ei, mam’-mare?

Răspunsul venea întotdeauna rapid, clar și de necontestat: păi socotește și tu! Șiul ăla mi-a marcat copilăria, pentru că în felul ăsta simțeam că ea socotise deja, ea știa răspunsul cu mult înaintea mea, ea era cu mulți pași în față.  

Și mă apucam și socoteam și ziceam: știu! Mama are 30 și Irina 5.

– Păi vezi că știi?

La vârsta asta, o iubesc la fel de mult;  pentru că ea e pentru mine un cadou al Universului ce conține secretul iubirii și al identității. Mâinile ei calde, ochii ăia blânzi, felul ei de a se exprima, bucuria și candoarea, toate au sens pentru mine. Ea nu mai e, dar luna asta s-ar fi bucurat enorm de flori. I-am dus un buchețel, acolo, unde am văzut-o pentru ultima oară. Cel mai probabil au inghețat peste noapte. În bucătărie, deasupra unui tablou stă ;i-acum placajul cu ghiocei, ceva îmi spune că poate ăsta e Cel Mai Frumos Cadou din Univers. O iubesc la prezent, pentru că ea este în toate primăverile mele.

E luna care naște emoții și nostalgii cu chemări puternice către origini: de unde vin, ce-am moștenit, cine sunt? Sunt întrebări la care îmi dau răspunsuri zilnic.  

Păi vezi că știu?