Cum e lumea din exterior in interior?

Ceilalti copii il vedeau cum iese din scara blocului. Avea un aer aparte, de copil venit din alta lume, atragea ca un magnet, dar pentru ca oamenii se tem de necunoscut, le venea greu sa se apropie de el.  

Iesea cu zambetul pe buze si Soare in ochi, iubea natura! Ar fi vrut sa stea pe iarba, sa adoarma acolo la soare, sa muste un fir de iarba si sa urmareasca un future. Baietii din fata blocului bateau mingea, unii se mai impingeau, altii se visau in Champions League. El auzea un zumzet.  

Avea 9 ani.

Salva toti limacsii de pe trotuar, le-ar fi faurit niste casute pe masura fiecaruia, astfel incat acestea sa nu fie nici prea grele, nici prea mari, nici prea mici. Avea caietelul cu notite, putea usor sa calculeze cu mintiuca lui stralucitoare o structura solida, in functie de greutate, volum & masa melcului. Pentru el melcul era un gasteropod care nu aude nimic, cu cu 3 buze, nici vorba de vreun Codobelc. Poate ca functia solitara a melcului, il atragea intr-un fel de care nu era constient. Ar fi mers sa stea cu melcii, oh, ce mult si-ar fi dorit sa faca asta, in schimb stia ca trebuie sa ajunga baiat mare, sa fie la un moment dat barbat, sa invete cum sa bata o minge, cum sa bea o bere, cum sa plateasca o factura. Se uita la gradina aia din spatele blocului cu jind si se forta sa stea in fata blocului, unde baietii bateau mingea si inventau jocuri ca-n filme cu impuscaturi PAC-PAC si banditi. Se ducea catre ei si gasea imposibil sa zica: hey, ma primiti si pe mine in jocul vostru? In capul lui teama de a primi un NU, il bloca, ii ingheta gandurile, si-i crea o angoasa care i se imprima intr-un mod ciudat pe chip. Statea si privea, cu un blocaj in corp, in chip. Isi dorea ca cineva la un moment dat sa zica:

– Hey, te bagi la jocul asta?

Gandul asta il inspaimanta parca si mai mult, daca se va intampla ca dorinta lui sa se indeplineasca? Isi atingea vesta verde, primita de la bunica si deodata lucrurile se calmau,’ ih, e bine, acum nu ma vede nimeni’.

Baietii din fata blocului, se simteau intimidati de el, de mersul lui saltat si apasat, de privirea lui intensa, iar fetele visau momentul in care poate-poate vor primi vreun semn din partea lui. El nu vedea nimic din toate astea.

Avea 10 ani.

A iesit, s-a uitat cu dor, cu dor nespus la gradina din spate si s-a dus pe terenul de fotbal, din fata blocului. A salutat 2-3 omuleti, deja isi facuse niste amici. Statea pe margine, drept rezerva. Cand auzea Goooooooooooooooooooooool, el se gandea la ‘vidul perfect’, la cum acesta nu exista de fapt, la cum orice spatiu contine o materie, la cele 350 de miliarde de galaxii din univers, fiecare inzestrata cu milioane si milioane de Sori. Ce inseamna de fapt, un gol intr-o poart? Un ac intr-un univers plin cu fan.

Avea 15 ani.

A iesit pe usa, si-a interzis sa mai salveze limacsi, a considerat ca asta il facea sa arate ciudat in ochii oamenilor. S-a intalnit cu baietii de la bloc, a plecat cu ei fara sa intrebe unde si de ce, a baut bere dintr-un pet si a simtit o stranie ameteala in creier. I-a placut, stelele erau tot mai indepartate, iar spatiul dintre el si oameni se micsorase. Se facuse seara, o fata s-a pus pe langa el, il mangaia pe cap. El a stat inert, nu stia alta atingere in afara de atingerea familiei. Ea i-a luat capul si i-a prins buzele si l-a sarutat. Limba ei ii mangaia gura si dintii si el era invadat de o caldura stranie in corp. In minte ii aparuse o frezie. Se imbatase de la parfum, bere la pet si o fata.

Avea 30 de ani

Sotase o felie de vanata alba pe care statea un inel de calamar facut in vin, cu usturoi, caramelizase un morcov pe deasupra. Cautase farfuria perfecta, aseza servetelul cu tact si in linie perfecta puse pe masa o furculita si un cutit. Facuse totul pentru ea. Nicio mancare nu semana cu cealalta, retetele astea erau create ad-hoc si nu existau in vreo carte de bucate; inventa cu usurinta noi asocieri de gusturi si arome, era singurul mod in care putea gati. Pe frigider stateau ingramadite cuvinte de dragoste, jocuri, acronime.

‘Hai sa-ti povestesc de trilobiti, vrei sa locuiesti intr-o geoda?, ti-as slefui un diamant, mi-am notat in carnetel un model pentru tine, as vrea sa-ti spun bunadimineata la 10 seara!’.

Impreuna dormeau ca intr-o nuca iar somnul lor se comporta ca limbile unui ceasornic. Cateodata vorbele ei erau puse pe un portativ cu note surde, el intra in universul cu miliarde de galaxii in care oamenii, casa, orasul,   dispareau precum trilobitii din povestile lui. Se pierdea in vid si se transforma in alta materie.

Se plimba printre oameni fara sa inteleaga mare lucru. Incerca, incerca din rasputeri, dar mereu parca intervenea un zid gros si opac intre el…si ceilalti. Isi spunea mereu cuvinte in forma de negatii, afundandu-se mereu in neguri vascoase care il absorbeau. Inca nu-si gasise menirea, nici n-avea speranta ca o s-o gaseasca vreodata. Interiorul lui era plin de prezent, dar nu prea stia cum sa-l traiasca, trecutul era atat de vag, parca nicio amintire nu i se prinsese in creier, iar despre viitor? Hm, despre viitor nu avea multe asteptari.

S-a trezit! A deschis ochii, a pupat-o usor, sa nu o trezeasca, s-a dus la cutia postala, a scos de-acolo o factura de curent. In cap fredona ceva cantec fara versuri: lallalalallala. In creier I se imprimasera cuvintele ei de cu seara: nustiuce, nustiuce, blanc, blanc – fericita!

Oare cine era minutarul si cine era secundarul?

Pofta la povestiti sa aveti!