Se zice că e bine ca după ce ai terminat de citit o carte, să nu te apuci imediat de următoarea; să lași un timp de câteva zile ca toată informația acumulată să se așterne corespunzător. Ei bine, la mine a trecut o lună și nu mă simt pregătită să mă apuc de altă carte. Și asta nu pentru că The fault in our stars, abundă în informații, ci pentru că…te schimbă. E o carte ce nu se citește, ci se simte. Fiecare pagină o să te facă să râzi, si-apoi să plângi, și-apoi ți se strange inima tare-tare, cu noduri în stomac și palme asudate. La primul impuls ai putea să crezi că este o carte despre boală – dar nu-i; sau o carte  despre o iubire adolescentină, dar nu e nici asta, sau…o carte despre moarte, numai că nu-i.

The fault in our stars, parcă nu e o carte, ci e un bilet către o altă lume. Eu nu simt că am citit cartea asta, simt că am fost anihilată de către ea, am intrat în lumea sensibilă a lui Hazel Grace și m-am temut să nu o disturb în vreun fel. M-am îndrăgostit iremediabil de Gus Waters, de felul în care ținea țigara în ureche ca o metaforă a vieții, de personalitatea lui minunată, umorul cuceritor și înțelepciunea cu care trăiește. Am aflat că există un infinit, numai că unele infinituri pot fi mai mari față de alte infinituri.

În The fault in our stars, nu o să găsești dialoguri trase de păr, situații prăfuite, exagerări cu menirea de a te atrage, ci în schimb o să dai peste lumea asta minunată, în care se întâmplă…viața, cu nenorociri, ghinioane, cu pierderi, cu durere. Ca apoi să înțelegi că nimic nu e făcut din esențe de rău sau esențe de bine, în schimb viața este un conglomerat de sentimente și de întâmplări, în care se râde, se iubește, se suferă și da…se moare.

Some infinities are bigger than other infinities.

Numele cărții vine inspirat din Shakespeare, când Cassius îi spune lui Brutus: ‘the fault, Brutus, is not in our stars, but in ourselves’. Practic cartea nu face decât să contrazică această idee, câteodată lucrurile rele – se întâmplă. Nu le atragem noi, nu e bad karma, nu e un preț pe care trebuie să-l plătim, ci pur și simplu se întâmplă, ni se întâmplă, iar noi suntem datori să ne descurcăm cu asta.

Îmi doresc să nu distrug din frumusețea cărții, pentru că exact cum insuși autorul menționează în carte, divulgând despre ea, simt un soi de trădare.

Vă invit din suflet să o citiți, să fiți parte din ea, să râdeți în hohote acolo unde-i cazul și când e de plâns (pentru ca ohoo vor fi momente cu nemiluita) să plângeți.

Books so special and rare and yours that advertising your affection feels like a betrayal.

Cartea asta este una dintre cele mai pline de viață și de conversații vii fără semne de dialog, cu referințe de tot soiul, printre care citim despre René Magritte și cum realitatea poate fi diferită de reprezentarea acesteia.

Apoi despre romanul în roman, Imperial affliction și de cum acesta se încheie în mijlocul propoziției – care pentru mine a fost cea mai frumoasă metaforă despre viață pe care am auzit-o în ultimul timp. Pentru că așa e. Viața nu-ți trimite un mail, un heads-up cu …hey, să știi că mai ai x ani de trăit,  așa că ar fi bine să profiți!  Kind regards, Viața!

Preferatul roman al protagonistei, Hazel Grace nu se termina, rămâne suspendat in mijlocul frazei, n-are nici măcar un punct la final, un semn de exclamare sau o întrebare. Nimic. e pur si simplu lăsat la

Viața și moartea se întâmplă. Și dacă nu putem să controlăm moartea, cum și când vine, atunci ar fi bine să controlăm viața – atât cât ne este ea dată.

John Green

Cred ca John Green, autorul, se află printre top 3 oameni cu care aș sta la o bere, pentru că surprinde atât de multe lucruri în roman, despre relații, personalități, oameni și situații, încât n-are cum să te lase rece. Dar cel mai mult am apreciat iscusința cu care aduce elementul nou în ecuație, ăla mai greu de observat pentru că evidentul de cele mai multe ori poate fi copleșitor. Aici John Green excelează în a-ți arăta diferite bagaje ale oamenilor și cum acestea pot transforma un individ. Cum suntem cu toții niște omuleți în luptă și-n armonie cu viața.

Pentru mine cartea asta a fost precum comparația pe care am găsit-o în carte, atunci când Dom Perignon a gustat prima data din șampania care-i poartă numele: este ca și cum ai gustat… din stele.