Într-o frumoasă zi de vară, când liniștea amiezii mă îndemnase la puțină picoteală sub nucul din grădină, o pală de vânt mi-a lăsat în poală un sul de hârtie bătrână și plină de riduri. Era legat cu șnur de mătase, ce fusese odată roșu. Pecetea din ceară purta însemnele unei lumi de mult intrate în legendă. Nerăbdător, am desfăcut hârtia care s-a dovedit a fi o hartă. O pană de lebădă muiată în clondirul cu esență de nor de furtună, desenase acolo o împărăție fără seamăn. Erau munți cu capul în nori, cu păr de zăpadă și ochi de diamant. Din ei curgeau lacrimi de cristal ce șerpuiau printre copacii din barba de smarald. Peste ogoarele întinse până la mare, o mînă nevăzută aruncase castele, lacuri fără fund, păduri, zmei și voinici neînfricați, împărați de toate culorile… În mijlocul acestei hărți necunoscute, stătea cel mai frumos castel pe care l-am văzut eu vreodată (și am văzut câteva), și pentru că toate drumurile de pe hartă treceau pe acolo, mi-am zis că trebuie să fie… ceva vrăjit. Nici nu se putea altfel pentru că deodată harta a început să dea semne de plictiseală și parcă dorea cu tot dinadinsul să plece din mâinile mele. De frică, am scăpat hârtia pe jos, și acum să vezi minune: odată ce a atins pământul, harta a început să se lățească! Și nu a fost suficient: a început să se și lungească. Am crezut la început că o face așa, ca să mă sperie un pic. Dar după ce a ajuns la gard și a trecut și în partea cealaltă, am fost convins că o să mă cert cu vecinii. Noroc că nici unul nu ieșea afară să vadă așa grozăvie: un petic de hârtie se întindea peste roșii și castraveți, păsări și purcei, case, pomi și acareturi așa, de-a valma, fără nici o noimă, și chiar fără să-i pese. Stăteam cu picioarele pe castelul acela frumos care pe măsură ce se întindea harta, se întindea și el, dând la iveală o inscripție care la prima vedere îmi scăpase: Palatul Poveștilor. Nu a terminat bine de lățit și lungit, că a și început să se audă niște scârțâituri infernale, și s-a-ntâmplat grozăvia grozăviilor, vrăjitoria vrăjitoriilor și magia magiilor, mai teribilă decât cea mai mare coțcărie pe care ar fi putut să o facă Baba Cloanța Cotoroanța, Muma Pădurii și Zgripțuroaica la un loc adunate în jurul cazanului la miez de noapte: ei bine, harta mea a început să se înalțe… Pe lângă mine au prins a crește ziduri crenelate cu porți grele de aur bătute cu diamante, în zare am văzut cum se ridică munții cu păr de zăpadă iar pe cer norii au început să ia forme din cele mai ciudate. Lumea care forfotea în jurul meu nu-mi acorda prea mare atenție, așa că am început să explorez Palatul Poveștilor. Am aflat și de ce îi spunea așa: avea câte o poartă pentru fiecare poveste. Tu pe care vrei să intri?