În fiecare vară, la cincizeci de zile după Paști, în pădurea de lângă sat se întâmplă ceva ce oamenii mari preferă să nu discute la lumina zilei. Ielele își încep dansurile, iar copiii — care n-au apucat încă să învețe frica — dau buzna să le vadă.

Într-o poiană ascunsă, atrași de o muzică nepământeană, cei mici devin martorii unor dansuri ireal de frumoase. Se întorc acasă juliți, obosiți și convinși că de data asta au scăpat ieftin. Poate chiar au scăpat. Poate.

Dintre toți, Ana — o fetiță prea curajoasă pentru vârsta ei — descoperă că magia nu vine întotdeauna cu sclipici și cântece de basm. Uneori vine cu tropăit, pulberi de lună, un cerc de foc și personaje pe care le credea… altfel.

Ielele au regulile lor, ritmul lor și un umor să zicem discutabil. Lumea lor nu e frumoasă și periculoasă în același timp din greșeală.

„Dansurile Ielelor” e o poveste despre copilărie, curaj și ce se ascunde dincolo de potecă — spusă cu ritm, cu imagini vii și cu destulă vrăjeală cât să nu dormi liniștit după.

”La anul — același loc, aceeași oră. Berea din partea casei.”